alter ego

the end of a full of bullshit blog

2010-12-08T13:50:00.001+02:00

„Gata? Te laşi de scris?” ar fi întrebarea unui critic nesuferit.
„Nicidecum. Aberaţiile mele electronice te vor scârbi în continuare, până ce nici propria viaţă nu mă va mai suporta şi va dori să scape de un dobitoc.” ar fi răspunsul meu.
Nu mă suportă mulţi. Şi ce? Porcăriile pe care le scriu nu ucid pe nimeni, deci eu ar trebui să fiu cel supărat. Am dreptul să fiu sătul de o viaţă jegoasă, într-o Românie de căcat, în nişte vremuri adorabil de impotente. Asta nu mă face pe mine mai potent, ci mai impotenţi pe voi, cei care sunteţi prea mândri ca să vă acceptaţi statutul. O să spuneţi că vreau să par mai interesant. Greşit: n-o să spuneţi nimic, v-a expirat timpul pentru asta; o să râdeţi de mine cu curul, atât. Cine vă opreşte?
De fapt, totul e ficţiune, viaţa e un profund orgasm pe un pat ce pute într-un hal lacrimogen, iar sărăcia şi imposibilitatea nu există decât din dorinţa de autovictimizare. Toate sunt doar cuvinte aruncate cu un sarcasm ce provoacă o plăcută durere. De altfel, toţi suntem masochişti, dar ne simţim prea importanţi să recunoaştem.
Spun adevăruri: sunt un nemernic înfumurat, aşa-i? Aprobaţi, că doar n-o să-mi ridicaţi niciunul statuie. Nici nu îmi trebuie, nu vreau ca ciorile să se cace în capul meu.

Deci, da, blogul se închide. Are aproape un an şi pute precum pipa mea după mai mult de cinci folosiri. Dar nu scăpaţi de mine. Renunţ la serviciul Blogger în favoarea unui site personal neplătit (din sărăcia falsă…cum dracu’ eu o văd aşa reală?). Deci vă aştept cu braţele deschise pe site-ul Mihail Simionescu şi implicit pe blogul Mihail Simionescu. Mi-am propus să fiu mai serios, să scriu mai frumos, deşi nu mă încântă, că nu vreau nici să ajung să am miere pe mine (nu că aş avea vreo şansă). Dar, de nevoie, o să pun piper în miere. Ca să vă usture de fiecare dată când îmi accesaţi site-ul.

V-am pupat!

centrul universului eşti tu

2010-11-24T00:17:00.003+02:00

De-ar fi să merg tot universul pe jos, l-aş merge cu tine. Te-aş lua în braţe, ca pe o prinţesă, şi-aş porni la drum. Te-aş săruta cu pasiune, iar din când în când m-aş opri să-ţi arăt minunile lumii. Ţi-aş culege câte un buchet de flori de pe fiecare câmp însorit pe care l-am traversa, iar pe cele înnorate le-ai lumina cu zâmbetul tău. Pe munţi aş da jos toate hainele mele şi te-aş îmbrăca pe tine cu ele, ca să nu-ţi fie frig. Când am părăsi Pământul, tot întunericul din spaţiu ar dispărea şi tot universul s-ar lumina, datorită sufletului tău deosebit. Am merge pe soare, însă el s-ar stinge, n-ar putea să te întreacă pe tine. Atunci, tu ai deveni centrul universului, fiindcă eşti mai presus de orice stea şi, totodată, cea mai specială fată pe care am întâlnit-o.

Te iubesc mult!

reflecţie despre prieteni

2010-11-22T02:00:00.003+02:00

În anumite situaţii am acceptat ideea că eu sunt prost. O accept şi acum, când voi scrie despre "prieteni".

Fiecare om, în viaţa sa, trece prin mai multe perioade. Ne putem aminti cu toţii cum eram la "vârsta inocenţei", când nu aveam intenţii rele, nu eram plini de vicii, nu uram pe nimeni... Apoi, cursul oscilant al vieţii a făcut ca fiecare să ne pierdem această inocenţă. Eu am pierdut-o de mult, printre anturaje, ţigări, alcool, iluzii, dezamăgiri, depresii...
Am să mă opresc la capitolul "dezamăgiri". Cred că genul ăsta de fenomene m-a lovit cel mai tare. Şi-am fost dezamăgit în multe feluri: de către familie, în dragoste, de către prieteni...
Nu ştiu cum se face că, în ultimul timp, am început să pierd tot mai mulţi prieteni. Am stat şi m-am gândit că poate am eu o problemă. Poate viaţa de facultate şi aerul tare de munte de la Braşov mi-au afectat creierul şi mentalitatea. Poate am căpătat fiţe. Poate mă cred prea deştept.
Sincer să fiu, nu că mă dezvinovăţesc (oi fi având şi eu o problemă), însă nu ştiu dacă e normal să accepţi că unul din prietenii tăi răspândeşte, într-un sat, în cinci minute, un secret pe care nu trebuia să-l spună nimănui...sau că un alt prieten s-a schimbat complet de când trăieşte în capitală... Deocamdată decât cazurile astea două îmi vin în minte.
În cazul în care cei doi se vor regăsi în ce-am scris eu aici, vreau să le spun, la modul cel mai serios şi mai sincer, că îmi cer mii de scuze dacă eu sunt idiot fiindcă-i judec...

Am ajuns cu postarea asta la dracu'... De fapt, ideea era că anumite valuri ale vieţii, anumite treceri de la o perioadă la alta sau de la un statut la altul, îi schimbă pe unii radical... Mă scârbeşte când văd oameni care uită de unde au plecat sau ce au fost cândva. Repet, poate m-am schimbat şi eu de când cu Braşovul şi facultatea, mă gândesc zilnic la asta... Dar în interior eu mă simt la fel. Şi nu cred că mi-a spus nimeni că am devenit alt om. Numai eu îmi spun asta, poate tocmai de teama schimbării. Nu vreau să fiu altul decât cel ce-am fost. Doar dacă devin mai bun, altfel nu. Iar dacă totuşi, am devenit o jigodie, spuneţi-mi în comentarii.

Îl voi cita pe Uzzi de la B.U.G. Mafia, din piesa "Străzile":
Şi cum se schimbă unii-n curve, nici nu-ţi vine să crezi...

vise nocturne

2010-11-16T03:53:00.002+02:00

La lucruri prea frumoase
Uneori îmi zboară gândul,
Încât în nopţi de insomnii
Nu le pot ţine rândul...

Şi lumea îmi tot spune
Că eu visez prea mult,
Dar mă prefac că n-o aud –
Cine mă pune s-o ascult?...

Simt tot mai des nevoia
Să mă pierd printre iluzii,
Dar nu mi se pare greşit,
Cât timp scap fără contuzii…

Şi zi-mi – care dintre noi
Nu visează frumos
La o viaţă mult mai bună
Unde totu-i uşor şi roz?

visând...

2010-11-10T16:10:00.002+02:00

Visând, de-a lungul anilor, am învăţat
De tine, viaţă, să nu-ncerc să mă despart,
Să te accept aşa cum mi-ai fost dată,
Căci renegarea ta nu-i faptă curată.

Cum tu rezişti să mă accepţi pe mine,
Un păcătos cu care nu îţi e ruşine,
La fel, pân’ la capăt, te voi accepta şi eu
Indiferent ce va fi, la bine şi la greu.

Visând, am tras totdeauna de tine,
De ale mele vise m-am ţinut bine,
Chiar de-au fost iluzii, nu te-am lăsat să pleci,
Fie c-au fost clipe calde, fie c-au fost reci.

Şi-am acceptat fiece palmă primită,
Considerând că aşa mi-a fost sortită
Fiind mereu o lecţie din a ta carte,
Pentru a şti trăi tot mai departe.

Visând, am învăţat arta de a iubi,
Dar chiar de-ai insistat să-mi faci zilele gri,
Punându-mi piedici când iubeam cu drag
Şi provocându-mi lacrimi când zâmbeam prea larg,

N-am renunţat niciodată la sentimente;
Am continuat să iubesc fără regrete
Şi-am ştiut să mă ridic de jos mereu,
Oricât aş fi căzut vreodată de greu.

Aşa că, viaţă, visând eu te voi trăi,
Căci visele îmi sunt hrana de zi cu zi
Care mă ţine tot timpul în picioare,
Chiar dacă stau pe cioburi cu ele goale.

a mai căzut o stea...

2010-11-07T04:40:00.014+02:00

Încă unul din maeştri
Dintre oameni a plecat
Către nori şi către aştri,
Lăsând pământu-ndoliat.

Prea tânăr şi prea bogat
A plecat al nost' cârmaci,
Condeiul cu el şi-a luat,
Lăsându-ne mult prea săraci.

Dar a rămas în urma lui
O comoară nepreţuită,
Ce veşnic va dăinui,
Că este de toţi iubită.

Au rămas versurile
Scrise de a sa mână,
Constituind amintirile
Celui din "Flacăra" română.

Nu va pieri din astă lume
Cel ce, singur, a făcut destul,
Şi a purtat un mândru nume:
ADRIAN PĂUNESCU!

În memoria maestrului ADRIAN PĂUNESCU, ce a părăsit această lume în dimineaţa zilei de vineri, 5 octombrie 2010...
(Îmi cer scuze că nu am reuşit să compun o poezie mai reuşită...)

"Până la capăt cu poporul meu,

Aşa să mă ajute Dumnezeu!"

n-am titlu

2010-11-05T03:36:00.001+02:00

E târziu. Aproape ora trei, dimineaţă. Şi un filtru plin cu cafea. La ora asta sigur aberez mai rău decât la beţie, dar nu-mi pasă, nu mă pot abţine. Nu cer nimănui să citească, să comenteze, sau să mă laude pentru ce scriu.
Stăteam şi mă gândeam la tot ce am făcut în puţinii mei ani de viaţă... În ultimul timp mă tot obsedează gândurile astea. Mă gândesc la cum am crescut, cum am ajuns, ce am devenit, printre câte am trecut... Am în minte o poză cu mine, la aniversarea de patru sau cinci ani (nu ştiu exact): un copilaş ce râdea în hohote pentru că a reuşit să stingă lumânările de pe tort; şi cu familia alături... Familia... Un subiect oarecum închis pentru mine, un factor care m-a făcut ce sunt acum, dar care n-are o importanţă atât de mare. Ce ştiam eu la vârsta aia? Eram un copil...doar un copil...inocent, lipsit de experienţă, neatins încă de palmele vieţii... Şi-au trecut anii. Şi mă uit acum în oglindă, iar dacă zâmbesc larg, aşa, cu gura până la urechi, parcă văd acelaşi copil. Dar copilul ăla e departe, pentru că zâmbetul ăsta a fost atât de otrăvit de-a lungul timpului...
Şi totuşi... Nu pot să nu mă gândesc la faptul că în lipsa otravei, acum aş fi alt om, în niciun caz unul mai bun. E drept că toate cumpenele şi loviturile destinului m-au adus pe un drum frumos şi bun. Ştiu că finalul va fi roz, chiar dacă trebuie să îndur multe până acolo.
Au fost şi lucruri bune în viaţa mea, nu doar rele. Am ştiut tot timpul să râd, să zâmbesc larg, să fiu optimist, chiar dacă în sufletul meu s-au măcinat mereu multe suferinţe. Am cunosc şi oameni de care nu m-aş mai dezlipi, chiar dacă ăia falşi au fost mai mulţi.
Am făcut ce mi-a plăcut să fac: să iubesc, să scriu, să mă hrănesc cu muzică, să fiu înconjurat de oameni... Am descoperit cu timpul şi alte plăceri, care nu-mi fac bine: fumatul e una din ele. Dar mereu am mers pe principiul că în viaţă trebuie să le încerci pe toate, cu condiţia să fii cumpătat.
Dragostea... Am ajuns şi la capitolul ăsta. Fără nicio ruşine spun că am simţit primii fiori ai dragostei la numai doisprezece ani. Ăsta am fost eu mereu, un băiat iubitor şi romantic. De foarte multe ori am regretat amarnic, mi-a venit să-mi smulg părul din cap, pentru că mereu am fost cu sufletul înainte, am pus sentimente în tot ce am făcut şi pentru oricine...şi adesea am rămas fraier şi singur. Mai devreme am dat peste profilul de Hi5 al unei foste iubite...una care cu băieţii e tare darnică. Am părăsit-o pentru o puştoaică, invocând motivul că n-avem timp să ne vedem. N-am iubit pe niciuna din ele. Şi totuşi n-am vrut să umblu cu amândouă, cu toate că aş fi putut. De ce? Nici eu nu-mi explic. Şi mă gândesc râzând cum nu m-a lăsat pe mine sufletul să înşel o curvă. Daaar, trecând peste asta, Cupidon a fost generos cu mine: mi-a oferit un an de fericire alături de o fată (pe care din cauza mea am pierdut-o ca un fraier)...şi s-ar părea că acum am primit o nouă şansă, cu o altă fată. De data asta nu mai dau detalii, cel puţin o perioadă bună de timp, fiindcă nu vreau să revin iar cu o postare în care să mă plâng de o nouă ţeapă.
Hai să înşir şi nişte defecte... Am făcut multe prostii în anii ăştia. Mi-am bătut joc (în mod conştient) de mulţi oameni, dar mai ales de mine însumi. Am făcut pe câte unii să sufere, şi cred că în capul listei se află familia mea. Dar în privinţa asta consider că am plătit cu aceeaşi monedă, chiar dacă înzecit. Sunt genul de om care acţionează după legea "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", oricât s-a chinuit profesoara mea de religie din liceu să ne bage în cap că legea asta nu e bună. N-am dat ascultare fiindcă religia pentru mine e hârtie igienică. Cred într-un Dumnezeu, dar nu în biserică, preoţi, religie, biblie sau alte rahaturi făcute de oameni aşa-zişi "trimişi ai Domnului", care nu au alt scop decât manipularea în masă a enoriaşilor.
Am trăit câte puţin din toate şi cred că aşa a fost cel mai bine. Ştiu că mai am multe, foarte multe de trăit, şi le aştept cu braţele deschise.

Sunt mulţi care nu mă suportă, care îşi dau tot felul de păreri despre mine: c-aş fi mândru, înfumurat, îngâmfat, fiţos, egoist, frustrat, fraier, etc. Dar cine mă place, mă acceptă aşa cum sunt. Eu nu mă schimb pentru nimeni, fiindcă eu însumi mă plac aşa. Sunt multe aspecte de corectat, dar sper să reuşesc şi asta cu timpul.

Aştept cu drag ca un cititor al blogului meu (se ştie el care) să mă critice într-un comentariu pentru tot ce am scris aici. În rest... Numai bine! Şi îmi cer scuze pentru o postare atât de lungă la o oră atât de târzie.

P.S.: Cei pe care v-am plictisit cu povestea vieţii mele, anunţaţi-mă: dau o bere drept plată pentru daune morale.

zece ani de "mihail simionescu"

2010-10-22T14:08:00.002+03:00

Azi se împlinesc zece ani de când am pus stiloul pe foaie şi am scris prima poezie. Nu ştiu dacă îmi propusesem să ajung la performanţa asta, să treacă atâţia ani. Cert e că a fost pasiunea care m-a ţinut mereu în picioare, care mi-a dat întotdeauna puterea de a trece peste obstacole. S-au întâmplat multe în aceşti zece ani, dar niciodată nu am renunţat la scris. Indiferent că am fost vesel, că am suferit, că am avut probleme cu legea sau cu sănătatea, am scris mereu, oricare a fost starea mea de spirit şi în orice perioadă din viaţa mea de la nouă ani încoace.
Mi-aduc aminte că mă fascinase tare mult faptul că străbunicul meu scria poezii. Aşa că am hotărât să încerc şi eu. Şi-am scris câteva poezioare scurte, unele chiar de câte o strofă. Erau slabe, lipsite de experienţă şi de contur. Dar erau versurile mele şi eram tare mândru de asta. I le-am arătat străbunicului şi am văzut în ochii lui că era chiar mai mândru decât mine. Le-a citit întregii familii şi toţi erau surprinşi. Mi-era ruşine, mai ales că m-au luat la întrebări, îndeosebi tata. Am fost de atunci conştient că scrisesem prost şi nu voiam să ştie toată familia, dar, spre surprinderea mea, am fost apreciat. Străbunicul a înscris atunci pe acel caiet data de 22.10.2000.
Am continuat să scriu, iar cu timpul am evoluat, am creat versuri de care sunt chiar mulţumit. Apoi am încercat şi cu proza. Acum zece zile s-au împlinit patru ani de când am început să scriu proză. Am reuşit chiar să public în două antologii literare, iar acum îmi încerc norocul cu o a treia.
În prezent, o consider o pasiune cu mult mai mare şi mai puternică. Ştiu că asta m-a ţinut în viaţă şi mi-a redat mereu zâmbetul pe buze. Nu mă voi lăsa niciodată de scris şi sper ca pe viitor să am reuşite şi mai mari în domeniu.
De altfel, familia Simionescu a oferit până acum literaturii doi autori talentaţi: străbunicul meu, Aurel, ale cărui scrieri le voi publica în următorii ani, şi o mătuşă, Anca Ioana, răpusă de leucemie la vârsta de paisprezece ani (în anul în care am început să scriu; de altfel, prima poezie i-am dedicat-o ei), care nu a apucat să scrie decât foarte puţin, dar sunt convins că, dacă ar fi trăit, ar fi avut mari succese literare. Eu sunt al treilea membru al acestei familii care a moştenit talentul. Sper să nu-mi dezamăgesc predecesorii, chiar dacă niciunul nu mai este în viaţă.
Iar pentru cei care mă cunosc şi încă se mai miră de ce mă semnez aşa: Mihai este al doilea prenume al meu, iar acel "l" de la sfârşit este iniţiala primului prenume, Lucian. Astfel, Mihai L. Simionescu s-a transformat în Mihail Simionescu.

O zi bună tuturor!

jumătate de soare

2010-10-14T00:42:00.001+03:00

N-o să mai închid ochii
Până n-o să mă simt împlinit,
N-o să dorm o secundă
Până ce nu voi fi fericit.

Sunt dispus să fac sacrificii,
Să lupt pentru ce vreau,
Să rătăcesc prin întuneric
Până ce de lumină dau.

Viaţa mea e un haos,
Ştiu asta mult prea bine,
Dar orice s-ar întâmpla
Eu capul sus pot ţine.

Eu chiar de beau şi fumez
Şi-mi fac viaţa complicată,
N-o să încetez să visez
Şi să sper niciodată,

Căci visele pentru mine
Sunt aşa cum e berea -
Nu pot trăi fără ele,
Nici de-aş avea puterea;

Puterea de-a schimba totul,
De-a face lumea mai bună,
Cu soarele pe cer
Şi fără de lună...

Dar ştiu că aşa fiind
Voi trăi mai bine,
Că viaţa în roz
Nu ar putea să aline

Durerea provocată
În zile amare,
Zile înnorate
Cu jumătate de soare...

pe un peron...

2010-10-03T00:16:00.001+03:00

Aşteptare pe un peron aproape pustiu al gării oraşului Câmpina. Trenul spre Ploieşti, pentru care am bilet, are o jumătate de oră întârziere. Am nevoie la toaletă, dar cea de aici arată de parcă ar fi desprinsă din filmele de groază. Aştept fumând ţigară după ţigară, pe ritmuri de techno şi de trance, printre câţiva oameni plictisiţi şi sătuli ca şi mine de întârzierile astea. E sâmbătă. Mai am şase ţigări în pachet, nu prea mulţi bani, şi două zile până la începerea celei de-a patra perioade din viaţa mea. Nu ştiu cum va fi, dar parcă aştept ziua de luni cum îşi aşteaptă un copil bomboana. Ştiu totuşi că la început îmi va fi greu, dar mă bucură gândul că viaţa mea va deveni mult mai bună. De asta sunt sigur. A venit trenul...

jurământ pentru facultate:))

2010-10-02T12:54:00.001+03:00

Da, acesta este jurământul meu pentru facultate:)). Azi îl voi scoate la imprimantă, voi pune data, îl voi semna şi... îl voi lua cu mine la Braşov:)).

Textul roşu este un avertisment cu privire la neautenticitatea acestui "act", în caz că-i vine cuiva ideea să mă acuze de crearea unui document fals, având în vedere existenţa unei ştampile şi a unei semnături (de asemenea false). Jurământul tipărit va avea acelaşi avertisment, dar pe verso.

viaţă zbuciumată...

2010-09-29T11:15:00.001+03:00

Când erai o copilă visai ploi cu sânge
Şi cadavre răstignite pe cruce.
Îţi plăceau noaptea şi culorile închise,
Vedeai mereu moartea, tu nu aveai vise...

Singură ţi-ai dus viaţa zbuciumată,
Cu sufletul gol, cu inima de piatră...
Ai trăit în cavou şi-ai dormit în sicrie,
Ai fost mai mult moartă decât ai fost vie.

Dar a venit şi ziua porţilor deschise,
Când te-ai înălţat la cer cu-aripi întinse,
Te-au cuprins lumina şi dragostea de veci,
În timp ce pe pământ toate-au rămas reci...

criză și-n iubire...:))

2010-09-19T12:08:00.003+03:00

eu: o să pun multe condiții
eu: și-o să fac pe ăla inabordabilul
eu: pentru că până acum am dat sentimente gratis
eu: și acum mi-a zis fiscul că dacă mai fac asta, imi confiscă sufletul
eu: și acum am pus și eu prețuri
eu:
măddă:
măddă: cu tva sau fără?
eu: cu tva
eu: ăla de 24%
măddă:
măddă: așa, că doar e criză, ce naiba
eu:
eu: păi da
eu: a scăzut producția de sentimente
măddă:
măddă: la mine nu e criză
eu:
eu: eee, tu ai o economie de piață mult mai bună
eu:
măddă:
eu: păi da, dar tu n-ai avut distrugeri sentimentale
eu: nu s-a aruncat cu bombe
eu: asupra sufletului tău
eu: pe când sufletul meu a fost o victimă a bombardamentelor intense
măddă: ba au fost momente în care s-a aruncat, dar le-am numit simple "dezamăgiri" și am trecut peste

...

2010-09-18T11:40:00.000+03:00

Țeapă! Din nou! Nu dau detalii, pentru că nu are sens și nici nu vreau să o bârfesc aici pe cea pe care am iubit-o și care am crezut că mă va iubi și ea...
Acum mai e un singur lucru de făcut: să aștept să plec la facultate. Și atunci lucrurile se vor schimba, știu eu asta. Pe ea o s-o uit, iar de acum înainte nu mai caut iubire. Dacă va mai dori vreo fată o relație serioasă cu mine, mai întâi să-mi demonstreze că mă vrea cu orice preț și că e în stare să mă iubească.

În altă ordine de idei, mă pregătesc serios pentru începutul celei de-a patra etape din viața mea: din octombrie voi sta singur, la cămin, la Brașov.:X Și asta deja sună promițător, mă așteaptă o viață mai bună, departe de toate căcaturile de aici...

doi

2010-09-05T00:02:00.003+03:00

Când nu credeam vreodată a mai iubi
Și simțeam că viața mea se va sfârși,
Tu, îngere, în calea mea te-ai așezat
Și întreaga viață mi-ai luminat.

Eu am bănuit că și-acum va fi la fel,
Că nu voi avea din suflet ce să-ți ofer,
Dar inima ta a trezit-o pe a mea
Și am învățat iar ce e fericirea.

Prietenii îmi spun că-s prea îndrăgostit,
Dar acum am tot ce vreodată mi-am dorit...
Cu tine aș umbla o lume întreagă...
Știu că va fi veșnic ceea ce ne leagă...

Pentru tine aș merge și pe soare,
Tu dai vieții mele contur și culoare,
Am să fac norii să se-ncline pentru noi
Căci acum am învățat să zburăm în doi.

in love with u...

2010-08-18T06:35:00.005+03:00

N-am mai postat de mult despre dragoste, despre situația mea în această privință. Ia să vedem, ce s-a mai întâmplat? Păi, vreo două eșecuri de care n-am mai amintit aici (spre dezamăgirea distinsului meu cititor, pe care-l aștept să mă critice din nou - știe el cine).

Însă am început o nouă etapă. De data asta e altfel, nu mai vorbim de o simplă relație. Vorbim de ceva magic, deosebit... miraculos aș putea spune. După acea pierdere devastatoare, când relația mea de un an cu un înger de fată s-a sfârșit (în cea mai mare parte din vina mea, recunosc), am reușit să depășesc momentul, ba mai mult, s-a întâmplat ceea ce nu credeam că mi se va mai întâmpla mie vreodată: am întâlnit un alt înger. De fapt, îngerul a fost lângă mine timp de trei ani, dar n-am avut ochi să-l văd. Iar acum, după ce am terminat liceul, iar ea a trecut clasa a douăsprezecea (în același liceu), ne-a găsit și pe noi dragostea...:))

Duminică împlinim o lună de când suntem împreună, deși pot spune că povestea noastră a început cu ceva timp mai în urmă. Pe ea o cheamă Ioana, împlinește optsprezece ani pe 29 august, are experiență în relații, e sensibilă, sufletistă, cuminte, deșteaptă, frumoasă, dulce, scumpă, deosebită, știe să iubească și să prețuiască și m-a învățat din nou să iubesc. Ne potrivim și ne completăm în același timp, ne spunem totul, știm cum să procedăm când întâmpinăm probleme, ne-am îndrăgostit rapid, adorăm să ne petrecem împreună câte o zi întreagă, ne deochem rău, ne e foarte dor unul de celălalt (chiar și când au trecut doar zece minute de când ne-am văzut) și suntem foarte fericiți împreună.:X:X Cam atât deocamdată.:D

TE IUBESC, ÎNGERAȘULE!!!

(Hai, criticați-mă că o spun așa repede!!! Ei i-am mai spus-o și știe că e adevărat, pentru că asta simt.)

de-aș...

2010-07-28T14:55:00.001+03:00

De-aș fi fluture să trăiesc numai o zi...
De-aș putea, atunci când vreau, a muri...
De-aș fi de piatră, să nu mai simt durere...
De-aș avea în viață doar clipe de plăcere...
De-aș fi de gheață, să nu mai pot iubi...
De-aș putea pe veci fără iubire a trăi...
De-aș seca, să nu mai am lacrimi...
De-aș duce o viață fără de patimi...
De-aș opri timpul, să stea în loc...
De-aș fi un om cu mai mult noroc...
De-aș muri numai pentru o zi
Să-i văd pe alții cum s-ar simți...
De-aș fi fericit numai o clipă,
N-aș mai face de viață risipă...

reflecție

2010-07-24T01:50:00.003+03:00

Sunt un om care, ca mulți alții, s-a născut în căcat. Ca puțini dintre aceștia, eu nu m-am resemnat niciodată. Am umblat prin labirinturi și-am căzut în gropi mai adânci sau am urcat dealuri mai înalte. Și cu timpul am început să văd lumina...lumina de la capăt de tunel, acea lumină care anunță sfărșitul labirintului, care vestește că voi vedea curând soarele. Și știu că soarele va fi la amiază. Cred că majoritatea oamenilor trecem prin asta. Dar mulți nu ajung niciodată la capătul labirintului. Alții ajung prea târziu, când soarele e la apus. Fericiți sunt cei care ajung la amiază. Iar dacă ajungi la răsărit, înseamnă că labirintul a fost prea scurt și că n-ai avut timp să asimilezi destul. Dar cei mai mulți nu se agită să iasă din căcat; ei aprind becul și se mint că lumina e la fel ca cea a soarelui, fără să-și dea seama că becul luminează identic tot timpul, spre deosebire de soare.
Știu că sunt idei pe care lumea acum nu le mai ia în considerare. Știu că postarea asta fie nu va avea comentarii, fie multe vor fi contra. Oricum, și dacă mă înșel, mulți din cei care vor citi și nu vor comenta, își vor spune în gând (sau îmi vor spune mie) că sunt nebun.
Dar trăiesc într-o lume în care conduce puterea și banul. Cultura e aruncată la gunoi. Prea puțini mai sunt preocupați de filosofia vieții pentru că „nu ține de foame”. Așa cum prea puțini mai sunt interesați să creeze sau să-și hrănească sufletul prin cultură. Am avut o discuție cu un om care susținea necontenit că pe el nu-l pasionează decât ce e practic, nimic din ce e spiritual, pentru că asta nu-l ajută. Însă, în lumea asta eu am realizat că e mai important să fac ce-mi place, să-mi creez propria lege (chiar dacă nu voi putea trăi în totalitate după ea), propria mentalitate (și sper că nu voi rămâne singur în lumea mea de idei și concepții, așa cum mi-a spus cineva); toate astea chiar cu riscul de a muri sărac dar fericit.

Și sunt scârbit de voi toți cei care-mi veți spune că-mi voi schimba mentalitatea sau că e mai important să ai bani ca să ai cu ce-ți hrăni stomacul. Dar sufletul cu ce-l hrăniți? Tot cu bani? Eu nu prea cred... Iar cei care n-aveți nevoie să vă hrăniți sufletul, înseamnă că din punct de vedere spiritual ați murit.

things

2010-07-10T12:45:00.001+03:00

Ok, s-au întâmplat multe de când am postat ultima dată.
Am dat bacul, l-am luat cu 6,45 (7,60 la română, 5,00 la mate și 6,75 la fizică), iar acum mă pregătesc de studenție... Unde? Brașov - Universitatea Transilvania - Facultatea de Silvicultură sau Facultatea de Construcții sau Facultatea de Marketing (depinde unde intru). De ce? Păi pentru că acum ceva timp am aflat (asta n-am mai scris pe blog) șocanta veste că am picat testul psihologic la poliție. Asta după ce dosarele pentru academia din București și pentru școala din Câmpina erau complete (am cheltuit niște milioane, am făcut o mulțime de drumuri Câmpina-Ploiești, am pierdut o grămadă de timp, am făcut un teanc de acte...). Dar acum asta e, la anul încerc din nou, iar anul ăsta voi fi student...Brașov...viață de cămin... Abia aștept!

Pe 2 iulie a fost lansarea volumului „Răsfoind clipe...” în cadrul Sărbătorii celor 2 Iulii, activitate ce s-a desfășurat în curtea interioară din spatele Castelului Julia Hasdeu. Am ajuns cu o întârziere de două ore (în acea zi am dat și bacul la fizică), dar tot am fost prezent la câteva momente impresionante. Când a venit rândul lansării volumului nostru, s-a întâmplat ceva ce nu prevăzusem: acei câțiva dintre autori care eram prezenți am fost chemați în față, pentru a citi publicului câte un mic fragment din ce am scris. Evident că m-am făcut roșu ca ardeiul, mi-a tremurat vocea, iar la finalul poeziei (Fără aer) m-am bâlbâit și m-am încurcat, de emoții.

alb-negru

2010-06-30T19:14:00.002+03:00

Atunci când râd cu gura prea deschisă,
Viața-mi dă o palmă ca s-o țin închisă.
Iar atunci când nu mai văd nicio scăpare,
Ploaia se oprește și soarele răsare.
Sunt genul care vrea ce are altul,
Și uneori devine frate cu păcatul.
Sunt genul care visează să ajungă sus,
Dar nu vrea să vadă ce greu e de ajuns.
Îmi place în viață să le trăiesc pe toate,
Chiar de uneori mizez totul pe o carte.
Ador fericirea și tot ce e plăcere,
Cu toate că viața nu-i făcută din miere.
Știu că m-așteaptă atâtea lucruri bune,
Chiar dacă ele nu-nseamnă perfecțiune.
De-acum vreau să trăiesc nopți și zile pline,
Știind că la final...totul va fi bine.

adio?

2010-06-27T00:37:00.004+03:00

Era decembrie. Rece. Abur. Pământ înghețat. Semi-întuneric. Era noapte. Aproape de zori. Îți priveam irisurile verzi și părul castaniu...buzele învinețite și pielea tremurândă...trupul gol ce zăcea lângă mine, respirând vioi...trupul care în acea noapte mă lăsase fără vlagă... Era de adio, sau cum? Am crezut că mă săruți, dar m-ai mușcat de buză și-ai plecat...

Era apoi iunie. Cald. Transpirație. Nisip. Raze ultraviolete. Eram pe plajă. Priveam aceleași irisuri verzi, același păr castaniu, aceleași buze învinețite, aceeași piele tremurândă și același trup gol... Mă lăsasei fără vlagă... Da, era de adio. Te-ai ridicat, dar ți-am pus piedică... Ai crezut că te sărut, dar te-am mușcat de buză și-am plecat...

Era coșmar. Rece și cald. Abur și transpirație. Salteaua moale a patului. Aceleași...irisuri, păr, buze, piele, trup... Toate la fel... Tot fără vlagă... Nu era de adio. Am crezut că ne mușcăm de buze, dar ne-am sărutat și-am adormit la loc...

Răsfoind clipe...

2010-06-22T11:27:00.014+03:00

Așa cum spuneam, liceul meu (cred că deja pot spune „fostul meu liceu”) a scos o nouă antologie literară, intitulată Răsfoind clipe...

Autori: Elevii Grupului Școlar Industrial Energetic Câmpina
(Suzana Aldea, Laura Aninaru, Elena Cristiana Bohîlțea, Simona Catinca, Cosmin Cernica,
Cismaru Iulia, Andreea Comăniță, Anca Elena Costea, Florentina Crușitu,
Andreea Georgiana Dumitrașcu, Elena Laura Dumitrescu, Cristiana Daniela Giuclea,
Andrei Gheorghe Istrate, Laura Andreea Lal, Ioana Malea, Andreea Cristina Mărgărit,
Daniela Mihalache, Bogdan Minuț, Gabriela Adelina Nedelea, Nelli, Andra Rădulescu,
Mihail Simionescu, Alexandra Stan, Mihai Daniel Șerban, Ana Maria Trăistaru)
Coordonator: Prof. Duţu Alexandru
Corectura: Prof. Petrescu Livia
Prof. Duțu Alexandru
Prof. Pavel Gabriela

EDITURA ETNOUS, Brașov, 2010

ISBN 978-606-92018-9-3

Lansarea cărții va avea loc la Castelul Julia Hasdeu din Câmpina, la data de 2 iulie 2010, ora 11:00, în cadrul „Sărbătorii celor 2 Iulii”.
Pentru mai multe informații, accesați site-ul Muzeului Hasdeu.

POVESTEA UNUI ÎNGER

2010-06-15T22:46:00.083+03:00

A fost odată o fată deosebită. Păr brunet, ochi căprui, nu foarte înaltă, slabă... Numele ei era RUXY și dintr-o clasă de douăzeci și șapte de elevi, de copii mai bine zis, poate că ea era cea mai matură.
În prima zi de liceu, am remarcat-o întâi pe ea, pentru că purta fustă și o cămașă mulată, cu cravată, ceea ce semnala o atitudine senzuală dar și puțin dură. De altfel, și expresia feței și modul în care ne privea la început pe noi, colegii ei, îi confereau o anumită duritate, un fel de avertizare că trebuie să stăm departe de ea. Totuși, ea a intrat imediat în sufletele noastre. Iar pe mine chiar m-a atras atitudinea asta. Dar am văzut apoi că avea un iubit; același iubit cu care era în ziua când am cunoscut-o...și același iubit care a condus-o pe ultimul drum și care plângea pe marginea sicriului ei... Cristi.

În primul an am fost cei mai buni prieteni. Mergeam oriunde, ne spuneam orice, ne întâlneam în oraș, chiuleam de la ore (uneori și câte o zi întreagă), scriam poezii, glumeam, râdeam, plângeam când era cazul...toate astea împreună; dar absolut toate. Ea pentru mine era „sor-meaaaaaaaaaaa” iar eu pentru ea eram „frate-miuuuuuuuuuu”. Recunosc că am plăcut-o și fizic, nu doar ca pe o amică. Am vrut să-i spun, dar am renunțat. Într-un final, i-am mărturisit acest lucru în clasa a unsprezecea, cu vreo două-trei luni înainte de nenorocire. Măcar din acest punct de vedere sunt împăcat cu mine însumi. Că altfel mă judec enorm de mult, pentru că am judecat-o pentru multe lucruri, iar în ultimele luni i-am fost un prieten fals. Pentru ea eram tot frate, pe când ea pentru mine era o fraieră. Și asta mă doare cel mai tare, că n-am știut să-i apreciez prietenia. Dar întotdeauna apreciem un om abia după ce nu mai există.

N-am să povestesc cum s-a întâmplat. N-am să spun nici motivul, pentru că oricum nu-l cunosc nici eu, nici alții, și nici măcar părinții ei. N-am să spun decât că avea demult gânduri sumbre...gânduri care într-un final au dus-o spre ștreang.
Tuturor ne-a fost greu să acceptăm, dar și mai greu ne-a fost să înțelegem. Pentru mine, trei păcate sunt cele mai grave: crima, avortul și sinuciderea. Dar totuși...am trăit momentul ăsta, când o prietenă a săvârșit acest ultim păcat. N-am putut s-o judec, n-am putut decât să plâng, să urlu, s-o întreb de ce a făcut asta, să-L întreb pe Dumnezeu de ce a lăsat-o să facă asta... Pentru mine au urmat două luni de chin. O visam, o vedeam pe stradă, îi auzeam vocea, mă speria când era întuneric, pur și simplu Ruxy era peste tot. Am fost la biserică pentru spovedanie și împărtășanie, și s-a rezolvat, am scăpat. Părinții ei însă, n-au mai fost oameni după acea întâmplare. Mi-e groază să mă gândesc ce au simțit și ce vor simți toată viața.
Apoi a urmat o perioadă în care m-am tot întrebat de ce. Răspunsul nu l-am aflat nici acum, dar am aflat că vina ei n-a fost atât de mare...oricare dintre noi putem ajunge la un asemenea gest. Și asta o spun eu, un om care știe ce înseamnă depresiile sau problemele cu nervii.
Ce să zic...a fost o înmormântare teribilă, groaznică, șocantă... Și-am rămas traumatizat de imaginea ei în sicriu.

Timpul a trecut, dar au venit momente când i s-a simțit cu desăvârșire lipsa. Am început clasa a douăsprezecea și-n ziua deschiderii n-a mai venit Ruxy să-mi sară de gât strigând „frate-miuuuuuuuuuuuu”. Au fost majoratele și Ruxy n-a fost la niciunul. A fost petrecerea de revelion 2009-2010 și Ruxy n-a fost. A fost banchetul și Ruxy n-a fost (și sunt convins că ar fi avut o rochie așa de frumoasă...). Au fost multe alte ieșiri și nebunii făcute în clasa a douăsprezecea...și totuși Ruxy n-a fost. Am făcut poze pentru album...și Ruxy nu apare în el. Dăm bacul...Ruxy nu-l dă. Toate lucrurile astea...toate, toate...în toate a lipsit și (cel puțin pentru mine) va lipsi tot timpul...

Trebuia să fie o postare în care să nu fiu nici măcar puțin subiectiv. Și trebuia să scriu numai de bine. Poate că ești puțin dezamăgită, Măddă (tu m-ai sfătuit să scriu ceva despre Ruxy). Dar am scris ce am simțit. Și oricum am senzația că am scris mult prea puțin și mult prea prost. Îmi cer scuze dacă așa e.

Oricum, pe Ruxy trebuie să ne-o amintim frumos, să încercăm să nu ne gândim la ce s-a întâmplat, să nu o uităm niciodată, ba mai mult, să o iubim ca pe cea mai de preț colegă și prietenă a noastră, elevă a clasei 9-12 M1, 2006-2010 (chiar dacă ea a insistat să ne părăsească în 2009). La fel și pentru cei ce nu i-au fost colegi: Ruxy trebuie să rămână în sufletele voastre, o prietenă de neuitat...

Câteva poze care să ne-o aducă mereu în minte:

Și la final, poezia din ultima poză (poezia a fost scrisă pe tabla clasei a doua zi după moartea ei, așa cum arată și poza):

SINUCIDEREA UNUI ÎNGER
de Ruxandra Petre

Buzele ei lipite, ce vinete îi sunt,
Și ochii de cristal, dorm sub albe pleoape,
Iar mâine al ei trup, e băgat în mormânt...
Doar vântul se mai plânge, cu recile lui șoapte...

Va trece timpul, poate, cândva va fi uitată,
Și somnul ei de veci, ar fi o alinare,
De-a umbrei rază rece, s-ar simţi mângâiată,
În cazul ăsta, moartea, e singura salvare…

happy...\:d/

2010-06-13T09:37:00.001+03:00

E bineee...
Mi-amintesc cum eram acum câteva luni, când mă chinuiau depresiile și mă tot plângeam și consideram că în viața mea totul e negru. Nu neg nici acum (și nici n-o s-o fac vreodată) că viața mea se definește prin citatul din dreapta paginii de blog. Doar că acum încerc să iau în considerare numai lucrurile bune pe care le trăiesc. Până la urmă, în afară de relația mea cu Raluca (e deosebită fata asta, m-a făcut să iubesc din nou), nu s-a schimbat mai nimic... Doar că am început să dau importanță detaliilor și lucrurilor mărunte sau simple.
Astfel, am ajuns la concluzia că am niște colegi minunați (și e foarte rău că eu conștientizez asta tocmai acum, când mă despart de ei), că Dumnezeu mă iubește și ține cu mine atunci când chiar am nevoie, că trecutul nu trebuie trăit și în prezent (chiar dacă îl influențează), că oameni pe care îi consideram neimportanți sau inferiori mie sunt cu mult mai valoroși, că SOARELE RĂSARE ATUNCI CÂND TE AȘTEPȚI MAI PUȚIN...

Ca să și povestesc câte ceva...

Liceul meu a scos o nouă antologie literară, în care am publicat și eu două poezii și două schițe. Cartea se numește „Răsfoind clipe...” și a fost publicată la Editura ETNOUS. Dacă va apărea și pe site-ul editurii, voi scrie separat o postare despre această culegere.

Vineri am fost cu câțiva dintre colegi la Barajul Paltinu. Am rămas peste noapte, cu două corturi. Am pescuit (sau am încercat măcar), am făcut grătar, apoi foc de tabără (pe care l-am întreținut până sâmbătă la prânz), am băut, am înotat, ne-am bronzat (eu m-am ars rău pe umeri), nu prea am dormit (eu doar 2 ore, alții mai mult, alții deloc) pentru că am avut grijă de foc (mergeam pe rând în pădure după lemne: unul cu lanterna, celălalt cu toporul)... Ce să mai, ne-am distrat cred că mai bine decât la banchet...

Iar acum, cireașa de pe tort: azi e ziua mea! 19 ani! \:d/\:d/ Și-am primit încă de vineri cadou, de la Raluca. Pentru apropiați: nu petrec pentru că nu am bani :)). Deci dacă vreți să vă dau de băut, veniți și aduceți cadourile iar apoi duceți-vă să vă cumpărați singuri băutură =)).

Concluzia: per total e bine. Vremea asta bună m-a influențat în mod pozitiv. Sper doar ca la iarnă să nu intru iar în aceleași stări melancolice. Acum, singurele piedici pe care le mai am sunt bacul și admiterea. Dar trec eu cu bine și peste astea!

anii de liceu

2010-06-04T19:08:00.002+03:00

Pfff...mai e o săptămână și s-a dus liceul... Și-am o amărăciune în suflet de-mi vine să plâng.:((
Azi am scris pe albumele foto ale colegilor tot felul de urări, de remarci, de amintiri etc. Eu am uitat albumul acasă, o să-l iau luni la școală ca să-mi scrie și mie colegii.
Mă gândesc la cei patru ani, la toate clipele frumoase, toate zilele în care am râs cu lacrimi, toate chiulurile în masă, toate glumele și bancurile, toate bătăile cu apă...
Mă gândesc la toate majoratele la care ne-am dus, la zilele de colindat profesorii, la revelioane, la toate bețiile (cu Mitză, Kretzu, Yoanna, Karina, Robert, Danciu, Turpi și alții)... Mă gândesc la zilele de „Dreher” sau „Day-by-Day” (astea-s localuri)...
Mă gândesc la banchet, la cât de beți eram, la cât am dansat, la cât de bine ne-am simțit și că nu mai voiam să plecăm...
Mă gândesc până și la momentele neplăcute sau triste, pentru că și ele au făcut parte din viața noastră de liceu: notele proaste, absențele, avertismentele pentru absențe, consemnările pentru lipsa uniformei sau pentru indisciplină, certurile dintre noi (astea nu trebuiau să fie) și cele cu profii (scuze profei de info c-am înjurat-o la atestat), zilele când am fost prinși la fumat... Și aici mai adaug cu durere în suflet: Dumnezeu să te ierte, Ruxy! Tu erai colega noastră și trebuia să fii până la capăt...:-<
Nu am dat niciodată atâta importanță terminării liceului. Mi se părea aiurea când (anii trecuți) îi vedeam plângând pe cei care terminau. Și mai aiurea mi s-a părut când la banchet i-am văzut plângând pe unii băieți la care chiar nu mă așteptam. Acum o săptămână Kretzu și încă un coleg plângeau din același motiv, iar eu râdeam de ei. Acum înțeleg, acum simt și eu, acum am și eu lacrimi în ochi, pentru că mai e doar o săptămână...una care va trece mult prea repede. Iar apoi ne vom mai vedea la bac, iar după bac cine știe dacă și când ne vom mai întâlni...
În școala generală a fost altfel. N-am plâns, n-am regretat, efectiv nu mi-a păsat că aveam să mă despart de colegi. Dimpotrivă, abia așteptam liceul. Acum însă, am fost mult mai apropiat de colegi, am legat adevărate prietenii, am râs și-am plâns împreună, am fost atât de legați, am petrecut atâtea momente deosebite... Iar astea nu se uită! Cel puțin eu n-o să vă uit niciodată, COLEGII MEI! >:D< Să luăm bacul, să ne realizăm în viață, să fim fericiți și să ne revedem cu bine peste 10 ani!

la la la every day...

2010-05-29T12:10:00.001+03:00

Deci mai bine de atât nu se putea! A fost banchetul banchetelor, a fost distracția cea mai mare, au fost cele mai frumoase zile din viața mea...

Târgu Mureș, Hotel Continental, etajul 10, apartamentul de două camere 1001:

Am ajuns vineri pe la ora patru după-amiază, ne-am luat camerele în primire și-am început distracția.
În noaptea aia (vineri spre sâmbătă) ne-am dus în Clubul Apollo, un loc superb și imens în care muzica e dată de un DJ celebru, Rosso Bruno:

Băusem la hotel, am mai băut și în club…și a ieșit destul de nasol pentru mine, pentru că am scos toată băutura din stomac pe una din mesele clubului…x_x În noaptea respectivă am dormit pe mocheta uneia din camerele apartamentului în care eram cazat, jumătate băgat sub pat și cu noptiera în brațe…:D
A doua zi (sâmbătă), de dimineață, am vrut să merg la toaletă: am întins mâna să deschid ușa de la baie (lumina era stinsă) dar nu găseam clanța; am aprins lumina și-am constatat că ușa era deschisă=))… În acea zi am lăsat-o mai ușor cu băutura. Am fost la Mc Donald’s, ne-am mai plimbat, iar după-amiază ne-am pregătit de festivitate (costum negru dungat + cămașă mov + cravată neagră + pantofi negri). La acea festivitate (așa-zisa „cină festivă”) am ciocnit șampanie cu profesorii, am mâncat câte ceva, am dansat, am făcut poze, am băut două pahare cu șampanie și câteva carafe cu vin, și-am fumat cele două pachete de Djarum Black pe care le cumpărasem special pentru acea seară (deoarece la costumul negru se asortau acele țigări negre); am mai tras câteva fumuri din trabucurile celorlalți și-am fumat de vreo două ori pipă (mi-am luat o pipă neagră de la Sighișoara, locul unde am oprit înainte de a ajunge la Târgu Mureș). După festivitate am urcat în apartament și ne-am pus pe băut. Îmi mai amintesc următoarele lucruri:
- am ieșit fără tricou pe mine și-am coborât la etajele de mai jos;
- am vărsat un pahar de Cherry Angelli în lift, pe mine, pe un băiat și pe o fată;
- m-a cărat Kretzu pe scări de la parter la etajul zece (fiindcă eram beat mort); mi s-a spus că eram în șosete și că mă țineam de pereți.
De data asta am dormit în pat.
Duminică, toată lumea mahmură, unii încă beți… Ne-am căutat toate lucrurile prin apartament ca să ne facem bagajele de plecare (și-a fost cam greu să găsim tot). Am predat cheia, a fost totul în regulă, dirigu’ ne-a lăudat c-am fost cuminți…și-am plecat. Am oprit pe drum la un restaurant ca să mâncăm. Nu am putut mânca nimic (mi-era rău), dar am băut o cafea și-am mâncat niște lămâie. O întâmplare la care s-a râs cu lacrimi: în timp ce Kretzu îi făcea poză altui coleg, i-am băgat pe spate (pe după tricou) un melc găsit pe jos și l-am strivit=)); apoi (deși se curățase) tot autocarul mirosea îngrozitor a melc:-&…
Toată ziua de duminică am repetat aproape continuu două versuri care-mi rămăseseră în minte de la festivitate:
„la la la every day” și „cu ce m-am ales în viață…”(e manea, știu, dar mi se pusese pe creier).

Câteva poze:

adolescența

2010-05-14T19:03:00.001+03:00

Adolescența vine, stă puțin, trece…
Lasă-n urmă regrete, amintiri,
Iluzii, lacrimi, iubiri…
Și-ntr-o zi totul devine rece.

Totul seacă, se stinge, moare…
Vine mult dorita viață de om mare,
Și-atunci doare și mai tare,
Căci adolescența era dulce suflare.

Erau ani plini de fericire,
Fără griji, fără probleme…
Chiar cu note, absențe și teme,
Adolescența era cea mai caldă trăire.

Dar cum totul pe pământ
E scump și scurt și trecător,
Și cele mai gingașe flori mor…
Și păsările-și pierd al lor cânt…

Așa și noi suntem sclavi ai vieții,
Vom îmbătrâni și vom uita de fericire…
Dar când și când o veche amintire
Ne va aduce-n gând anii tinereții…

așa da!

2010-05-04T22:02:00.002+03:00

Eeeee...altă viață. Deci, lucrurile stau așa: aprilie a fost o lună proastă și extrem de tensionată: m-au lăsat nervii de multe ori luna asta. Însă, e totuși primăvară, e soare, e cald, am lăsat hainele groase și lungi deoparte, muzica urlă cu un bass ce lovește puternic și rapid...totul e atât de frumos.
M-am pus serios pe treabă cu romanul ăla și-am devenit mult mai încrezător...și se pare că funcționează. Există un tip care m-a făcut ceva mai optimist prin postările de pe blogul său. Vă fac cunoștință cu ciupy.

Bac-ul se apropie dar parcă nu mai mi-e așa de teamă. Plus că zilele astea încep să mă ocup și de dosarul pentru Academia de Poliție, și asta deja mă face mai sigur pe mine, pentru că totul începe să aibă un sens.

Apoi...fata pe care am o plăceam eu (dintr-o postare de mai jos) a avut grijă să mă facă și mai fericit. Dacă atunci o plăceam, acum declar că sunt îndrăgostit.

Deci, lucrurile par să meargă într-o direcție bună...sper să nu fiu dezamăgit mai târziu. Dar nu trebuie să mă gândesc la asta, trebuie să fiu optimist.

down...

2010-05-02T11:15:00.001+03:00

Ce-am făcut cu viața mea?...
În căutarea fericirii am greșit, am rănit, iar acum plătesc înmiit pentru niște lucruri pe care le-am făcut cu mâna mea, dar într-un mod inconștient, fără să mă gândesc dacă e bine sau rău și fără să conștientizez că totul are o continuare, că orice faptă atrage consecințe; iar uneori consecințele pot fi dureri lente și puternice, care te omoară câte puțin pe zi ce trece.
Am ajuns să mă leg de orice speranță, orice vis, să-mi fac rău singur și conștient... Am ajuns să dau totul pe câteva clipe de bucurie, pe iluzii ce mor la fel de repede cum s-au născut... Am ajuns să cheltui tot ce am pe țigări, ba chiar să-mi fac datorii nesfârșite și tot mai adânci...
Am căzut într-un cerc vicios, într-o luptă crâncenă cu mine și cu trecutul meu. Dezgrop tot mai des amintiri ce mă dor până-n măduva oaselor.

Și căutând să vorbesc cu cineva, am mereu impresia că nu există o persoană care mă poate înțelege. Atunci când am nevoie să sun pe cineva drag, să mă descarc, să plâng, să mă eliberez...realizez cu și mai multă durere că dacă sun deranjez...pentru că persoanele respective nu duc viața mea, se bucură de fericire, de cineva alături, de clipe minunate, și nu trebuie să-mi asculte mie patimile; nu vreau să îmbolnăvesc și pe alții, m-am îmbolnăvit pe mine destul...

happy again

2010-04-22T19:46:00.001+03:00

În sfârșit, după povestea aia urâtă, după dracii pe care mi i-a făcut un retardat, după oboseala și melancolia de zilele trecute, am din nou un motiv de bucurie. Și motivul reprezintă tot o fată:)). Știu, veți spune că-s idiot, că postez de fiecare dată când cineva îmi face ochi dulci, că mă agăț de orice speranță, că visez mai mult decât trebuie...dar ăsta-s eu. Și de data asta am o speranță mai mare că am întânit pe cineva deosebit. Nu dau detalii, spun doar că e foarte drăguță și că va trebui să aștept puțin, să nu mă grăbesc.
Ca s-o și citez:
„Tot ce vine încet, trece greu; asta cred. Deci întotdeauna mai bine încetul cu încetul...”

the same story...

2010-04-16T23:14:00.003+03:00

Nu obișnuiesc să postez două zile la rând, dar azi TREBUIE.
Mulțumesc celor ce s-au bucurat pentru fericirea mea de zilele trecute și de asemenea celor ce-mi sunt prieteni adevărați. Dar vă anunț că fericirea mea s-a sfârșit la fel de repede cum a început. Am constatat de multe ori că sunt sortit suferinței și că dacă am făcut niște greșeli cu sau fără discernământ, trebuie să plătesc toată viața pentru ele. Ăsta e și motivul pentru care am pus pe blog citatul din dreapta.
Ce să zic...mă abțin să povestesc sau să spun prea multe, pentru că în timp am învățat că trebuie să-mi controlez vorbele, scrisul fiind cel care a dezvăluit adesea secretele mele unor persoane nu tocmai potrivite. Tot ce pot spune e că Andra este așa cum am descris-o eu, exceptând partea cu „șansa vieții mele”. Doar că fata copilărește, având un vis ciudat de a ajuta oamenii...și dând speranțe băieților (sunt convins că fără să vrea, pentru ea iubirea fiind ceva intangibil), deci totul a fost o iluzie.
Când am aflat asta m-a apucat disperarea, am căutat să vorbesc cu cineva, într-un final m-am calmat...și asta e, viața merge mai departe!

fericit

2010-04-15T21:13:00.001+03:00

O zi memorabilă: am fost la Ploiești. Motivul? M-am întâlnit cu Andra.
Am plecat de la ultima oră, am lăsat ghiozdanul unei colege (l-am luat înapoi când m-am întors de la Ploiești), am cumpărat un buchet de trandafirii roșii (ca focul), m-am urcat în maxi-taxi de Ploiești Nord, când am ajuns am luat tramvaiul 101 spre Gara de Sud, și uite-mă din nou față în față cu ea. Cu frumusețea ei, cu ochii ei verzi fermecători... Am străbătut orașul până în centru prin ploaie, lipiți sub o umbrelă, am fost la cofetărie, am mâncat câte o prăjitură și-am băut câte un suc, iar într-un final (după lungi discuții), m-am întors acasă.
Acum, îmi voi scrie aici impresiile (pe care le voi spune tuturor celor care știu unde am fost azi, și care mă vor copleși mâine cu întrebările). Andra e deosebită, așa cum rar mai întâlnești azi. Sincer, genul ăsta de fată credeam că există numai în poveștile cu prinți și prințese. Totul merge în slow motion, ea fiind extrem de pudică și de timidă. Iar asta mă face să mă îndrăgostesc tot mai tare, pentru că știu că nu e nicio grabă și pentru că trebuie să trec prin procesul numit cucerire. E drept că pentru mine e greu (fiind obișnuit cu piți din zilele noastre), dar trebuie să am răbdare cu ea; ceva îmi spune că asta va fi șansa vieții mele, că EA e fata (Ileana Cosânzeana) pe care o așteptam eu și care mă va face un om fericit. Desigur, sunt mult mai multe de spus, dar sunt prea visător, prea fermecat acum, și mi-e greu s-o descriu...
Am făcut multe lucruri nebunești în cei aproape nouăsprezece ani ai mei, iar ăsta e unul din ele. Știu că unii vor spune că e o tâmpenie să bați atâta drum și să cheltui niște bani pentru două ore de stat împreună fără niciun gest mai deosebit de cele amicale. Dar credeți-mă, se merită!!! Deși trăim în secolul vitezei, graba strică treaba, iar dragostea în fugă se pierde tot în fugă...

un nou roman

2010-04-11T15:38:00.003+03:00

Proiect nou: un nou roman. Deși abandonasem să mai scriu o astfel de literatură (mi se părea prea multă muncă - și adevărul e că sănătatea mea a suferit grav la primul roman), mi-am luat inima în dinți și-am început unul nou. Personaje noi, acțiune nouă, un subiect cât se poate de interesant (zic eu). Subiecte bune am mai găsit și altădată, dar mereu am abandonat proiectele începute (cu excepția primului). Chiar dacă unii vor spune: „iar a început ăsta un roman pe care n-o să-l mai termine în veci...”, de data asta n-o să mă las până nu va fi gata (și asta înseamnă că vor fi niște luni bune de muncă, dar nu-mi pasă cât va dura).
Ca să-mi rezum puțin ideile: are loc un atentat cu bombă la catedrala Notre-Dame din Paris, cu multe mii de morți și de răniți. Unul din răniți, un milionar francez, plănuise să-și ucidă soția în acea catedrală, pentru că-l părăsise pentru un alt bărbat. Planul său nu funcționează, deoarece femeia respectivă moare în timpul atentatului. Trezindu-se pe patul de spital și aflând de moartea soției sale, înnebunește, dându-și seama ce greșală ar fi făcut dacă ar fi ucis-o. Abia acum realizează cât de mult o iubește, dar nu mai poate face nimic pentru a o aduce înapoi. În final, e găsit spânzurat în salonul unui sanatoriu, unde fusese internat.

viața la țară

2010-04-07T16:36:00.003+03:00

De ce spuneam eu că viața la țară nu e frumoasă? M-am înșelat amarnic... La țară te poți distra mai bine decât la oraș, chiar poți râde cu gura până la urechi, te poți simți în largul tău fără să stai cu teama că ceva nu e perfect la aspectul tău, îți poți face prieteni deosebiți, ba chiar te poți îndrăgosti uneori de o fată deosebită... Cum de n-am sesizat eu toate astea până acum? Ca să fiu mai explicit, mi-am petrecut Paștele la țară. Și m-am simțit atât de bine, cum de puține ori m-am simțit la mine în oraș.
Am cunoscut oameni noi, cu care am ieșit în fiecare seară pe drum, și într-o zi la iarbă verde. Pe urmă, în ziua de Paște, împreună cu câțiva băieți am urcat mult (foarte mult) pe niște dealuri, până la locul unde e plasat un releu de telefonie mobilă, pentru a face un grătar. Și a fost bestial: mici, carne, bere, vin, țigări...și mult râs. Ca să și relatez câte ceva, un tip (îi păstrez secret numele) a scăpat o pulpă de miel pe iarbă în timp ce o tăia; când a ridicat-o, avea pe ea un excrement de oaie, de pe jos, așa că a luat excrementul cu gura și l-a aruncat. Vă închipuiți că restul eram leșinați de râs. Același tip, fiind beat când coboram înapoi în sat, cânta:
„Mă trage gardu',
Mă trage șanțu',
Hop! și iar mă-mbăt!”

În fine, m-am distrat pe cinste cu toată lumea de acolo și chiar a meritat să merg la țară, ba chiar voi repeta aceste vizite.

Iar acum, voi povesti un alt episod important, despre o fată căreia îi rezerv în mod special acest paragraf. Fata asta nu m-a lăsat să fumez, ba mi-a și rupt o țigară. A tot insistat (în ultima seară) că trebuie să mă las de fumat pentru că ea are putere de convingere... Păi cum ar putea niște ochi ca ai ei să nu te convingă? Deci m-am lăsat. Mi-am impus ambiția asta, ca să văd dacă o să crăp fără țigări. În plus, m-am „apropiat” de fata respectivă și-am căutat să o cunosc, să aflu mai multe despre ea; am constatat că-i place muzica bună, că mai și citește, că e fată bună, sensibilă, sufletistă...și sunt slabe șanse să mă fi înșelat. Ce să mai, am plecat de acolo cu părere de rău (voiam să mai stau), cu numărul ei de telefon, cu imaginea ei în minte și cu fluturi în stomac... Și evident cu promisiunea mea de a mă lăsa de fumat. Asta și fac. Apropo, mi-am amintit niște versuri ale lui Bitză dintr-o piesă a lui Cedry2k:
„Pot să merg pentru dragoste până-n infern,
E un conflict intern, extern,
Peste bine și rău, un Dumnezeu etern,
Vreau credință să pot să discern...”

amintiri vii

2010-04-01T19:12:00.000+03:00

E soare afară,
S-au renăscut culori,
Au răsărit și flori,
Chiar e primăvară.

E călduț și bine,
Îmi revin nostalgii,
Sunt doar amintiri vii,
Dau năvală-n mine.

Scap ușor un oftat,
După care zâmbesc;
N-o să mă amăgesc
Pentr-un trecut uitat.

Viața continuă,
Nu mă uit înapoi,
Am idealuri noi,
Vreau o viață plină.

Plină de bucurii,
De zile cu soare,
Chiar de viitoare
Amintiri și mai vii.

plictiseală

2010-03-24T20:02:00.002+02:00

Azi am stări oscilatorii. Sunt ba vesel, ba trist. De fapt trec printr-o perioadă ciudată, nici eu nu mă înțeleg.
Simt cum în ultimul timp am devenit mai conștient de bac-ul ce se apropie, încep să-mi fac temele, să învăț, să lucrez la mate, la fizică, să alerg, să fac mai mult sport (după ce luni bune n-am făcut decât efortul de a merge până la școală și-napoi și de a ieși în oraș)... Am început să iau note mai bune, să mai merg pe la ore (încă mai chiulesc, dar nu așa mult), am început să scriu iar, mi-am făcut blog-ul ăsta (și nu-l las în paragină), am mai lucrat la niște piese (am idei noi :X), am reînceput să ascult masiv hip-hop (am început chiar să lucrez ceva negative de hip-hop...poate la vară o colaborare cu vișan...), continui să fumez (mai nesănătos dar mai puțin decât anul trecut), n-am mai băut demult, n-am mai fost la niciun party, nici prin vreun club (ceea ce oricum se întâmpla rar), am ieșit foarte puțin în oraș anul ăsta, sunt de multe ori plictisit după-amiaza, așa sunt și-acum, am blog-uri pe care le urmăresc dar mi-e silă să le citesc azi (unele fac excepție), trebuie să-mi iau de îmbrăcat și adidași noi (ăștia s-au rupt), trebuie să sosească de câteva zile cartea pe care am comandat-o pe net și nu mai vine și mă exasperează... În fine, azi sunt prea sincer, și prea plictisit, și le spun pe toate pe față...

P.S.: Cui citește și nu-i place, să dea un comentariu d-ăsta: _|_

miroase-a primăvară

2010-03-21T13:24:00.005+02:00

E soare și mă simt bine,
E primăvară în viața mea
Și fericirea ușor vine
Să mă umplu iar cu ea.

N-a răsărit tot soarele,
Dar curând o să răsară,
Că-i miros de petale,
E miros de primăvară.

când ești bogat?

2010-03-17T19:43:00.001+02:00

Ești bogat când te naști. Ai ocazia să creezi.
Ești bogat când copilărești. Vei ști să zâmbești.
Ești bogat într-o familie săracă. Vei ști să prețuiești.
Ești bogat când creezi. Vei ști de ce te-ai născut.
Ești bogat când zâmbești. Vei ști că n-ai trăit degeaba.
Ești bogat când prețuiești. Vei ști să iubești.
Ești bogat când iubești. Vei ști să plângi.
Ești bogat când plângi. Vei ști să zâmbești.

Nu ești bogat când ai averi.
Ești bogat când știi să faci toate astea.
Ești bogat când mori împlinit. Vei fi fericit.
Ești bogat când ești fericit.

i need a change

2010-03-15T19:35:00.003+02:00

Am stat și m-am gândit: oare ce rost au toate astea? Ce sens mai poate avea acum, după aproape un an de zile, să sufăr după o fată cu care nu mai am nici cea mai mică tangență (nici măcar „bună!” nu ne mai spunem)? Oare n-am pierdut prea mult timp din viață suferind? Desigur, pe oricine ai întreba ți-ar spune că eu sunt un tip vesel, și așa e. Oricât de supărat aș fi, în nouăzeci la sută din timp sunt vesel, zâmbesc, radiez, par fericit. Însă ce-i în interiorul meu, în sufletul meu, puține persoane știu. Deci stările proaste nu sunt de condamnat, oricine are zile negre. Până și cel mai puternic la un moment dat e slab. Doar că pe mine altceva mă strică: pasiunea pe care o pun în lucruri. Și când spun „lucruri” nu mă refer doar la obiecte, mă refer mai ales la relații, evenimente și în general cam orice-mi traversează viața. De multe ori sunt luat drept fraier pentru că dau prea multă importanță lucrurilor și mă atașez prea mult. Plus că trecutul îmi conduce viața. Asta e mai greu de schimbat, pentru că sunt o fire care iartă ușor dar uită greu, și sunt și foarte răzbunător.

În fine, destul cu astea... Ce trebuie să schimb eu la mine sună cam așa: să nu mă mai afecteze sinuciderea (de mai bine de un an) a unei bune prietene și pe lângă stările alb-negre pe care mi le dă întâmplarea asta, să mai răsară și câte-o stare roz :D ; și evident, mai trebuie să ~~schimb~~ anulez suferința asta provocată de acea despărțire: o fi fost ea înainte cea mai importantă persoană din viața mea, oi fi iubit-o eu mai mult decât pe mine însumi, dar acum asta trebuie să înceteze pentru că acum cel mai important sunt eu, pe mine trebuie să mă iubesc (sper să nu devin narcisist :-s)...

Și-ai să vezi Tiby (pentru tine am scris postarea asta) că lucrurile se vor schimba :D

zile nefaste

2010-03-12T16:28:00.002+02:00

Azi am avut o altă emo-day. În ultima vreme mi se întâmplă asta tot mai des. Și m-am săturat de perioada asta de căcat, plină de dureri, de amintiri grele, de țigări și de nopți nedormite. Iarna asta nu se mai sfârșește, e o primăvară jegoasă. Toți sunt fericiți, toți iubesc și sunt iubiți, în timp ce eu mă retrag în colțul meu întunecat, trag și scot fum, ascult ritmuri bolnave, derulez amintiri ce mă-ndeamnă spre tavan, toți mă-ntreabă ce am, eu „nimic”, iar lacrimile stau în gât și le țin strâns...nu vreau să tulbur fericirea celorlalți...

Mi-a căzut mucul de la țigară...

sufăr greu...

2010-03-11T21:12:00.010+02:00

Cum aș putea să uit totul când amintirile roiesc în jurul meu? Cum aș putea să evadez, să cred că n-am trăit asta, să consider că totul a fost doar un vis, când EA apare zilnic în raza ochilor mei, în carne și oase?...atunci totul devine atât de real... Ce voiam să cred că a fost vis, devine realitate, și nu regret...dar despărțirea și durerile ce le voiam a fi doar un coșmar, devin și ele realitate... Iar atunci culorile dispar, totul se transformă în alb și-n negru, iar dacă EA e albă atunci eu sunt negru sigur... Vieții îi piere farmecul, idealurile devin uitate, lacrimile izvorăsc... Tot ce aud e un glas fermecător, tot ce văd sunt imagini perfecte, tot ce simt e o suflare caldă, tot ce miros e parfumul halucinant al pielii fierbinți, iar tot ce gust sunt două buze dulci și moi... Atunci sunt fără vlagă...stors de vicii și-amintiri paralizante... sufăr...sufăr greu...

viață

2010-03-05T23:57:00.002+02:00

Sunt un amestec de vise,
Idei, iluzii și gânduri,
Îmi pun sufletu-n rânduri,
Întruchipând paradise...
Îmi pun sângele-n mișcare,
Fac viață din ritmuri,
Pun lumea pe beat-uri
Dând muzica tot mai tare...

trăiri...

2010-03-03T17:00:00.001+02:00

Era un timp când vedeam viața așa cum e blogul ăsta: în alb și-n negru. Eram copil pe-atunci și sufeream mai mult decât suferă unii adulți toată viața. Și poate că acum n-aș mai fi fost; cu siguranță m-aș fi sinucis demult. Dar am avut noroc...norocul meu a fost poezia. Ei i-am rămas fidel mereu...în perioadele de teroare, de gânduri negre, în zilele cu lacrimi, în vremea când o luasem pe un drum greșit...în toate aceste momente am scris. Indiferent în ce situație mă aflam, eu scriam. Și scriam de dragoste mai ales, de vise iluzorii, de cugetări ludice... Mai târziu am început să-mi scriu stările, trăirile, simțirile...și-am scris uneori macabru, alteori irațional... Și s-au găsit mulți să mă judece...să râdă...să nu înțeleagă... Dar ce-am simțit eu, sunt convins că ei n-au simțit; iar dacă viața i-a încercat pe vreunul din ei, cu siguranță acela n-a înțeles nimic, n-a tras nicio concluzie, n-a câștigat niciun pic de experiență...

cimitirul viselor mele...

2010-02-27T19:29:00.000+02:00

Ușa se trânti.
Mă ridic din scaunul de lemn, trag un ultim fum și-arunc pe jos chiștocul. Îl strivesc cu piciorul și-ncep să-naintez. Calc ușor podeaua ale cărei scânduri îmi scârțâie sub picioare, și-naintez...înaintez...înaintez spre ușă, dar parcă și ușa înaintează...înaintez și-naintează și ea...podeaua devine rece, parcă-i marmură, și scârțâie tot mai tare...înaintez...pereții albi se colorează, șiroaie de sânge se preling pe ei, și-naintez...picioarele aproape-mi îngheață, scârțâitul e-asurzitor, sângele picură din tavan, disperarea-i tot mai mare și...și-am ajuns. Deschid ușa...e-ntuneric. Fac un pas, o lumină mă izbește și-am căzut. Deschid ochii...sunt la pământ, într-o baltă de noroi. Ridic privirea...ceru-i negru, plin de nori...în față am cruci și morminte. Mă ridic din noroi, și privesc în jur. Morminte, sute de morminte...cruci de lemn putrezite...cruci de fier ruginite...cruci de marmură strivite...un cimitir distrus... E cimitirul viselor mele...mormintele viselor mele...crucile de lemn putrezite sunt creioanele cu care-aș fi scris cele mai bune romane...crucile de fier ruginite sunt sintetizatoarele cu care-aș fi făcut cele mai bune piese...crucile de marmură strivite sunt treptele de marmură ale vieții mele...reci și tăcute...pe ele aș fi urcat spre fericire...dar fericirea-i departe...foarte departe...cel mai departe...

continuitate

2010-02-24T21:09:00.000+02:00

O nouă zi, o nesfârșită istorie, o sinucigașă luptă cu destinul, o incontrolabilă apropiere de moarte... Încerc să înot împotriva curentului însă valurile mă împing spre adâncuri...

concluzie

2010-02-24T21:02:00.003+02:00

Am înțeles cu greu că destinul unui om stă numai și numai în mâinile sale, în niciun caz în mâinile celor din jur. Ei nu fac altceva decât să ne provoace pe noi să ne abatem de la drumul nostru, să ne rătăcim printre sentimente, vise și obsesii. Ei sunt oamenii pe care uneori credem că îi iubim, dar în aceeași măsură alteori ne place să îi urâm. Iar asta nu poate decât să ne debusoleze. Și-atunci trebuie să învățăm să fim mai realiști. Să iubim, dar cu măsură, căci adesea dragostea ucide.

coșmar...

2010-02-20T22:45:00.002+02:00

M-am lovit de cufărul cu amintiri...pentru a mia oară...

Sunt la trecerea de pietoni, privesc cum scad secundele roșii ale semaforului...iar în stânga mea dau cu ochii de tine... Te privesc ciudat...acum câteva luni stăteam tot aici, ne țineam de mână și ne spuneam „te iubesc!”...iar acum suntem doi străini, doi oameni ce nu se cunosc... Te măsor insistent din cap până-n picioare, în timp ce imagini și amintiri îmi gonesc prin minte și-mi tulbură liniștea... Întorci capul, parcă atrasă ca de un magnet, și pupilele ți se măresc atunci când se lovesc de mine... O spaimă - pe care sincer o așteptam - îți albește fața, și-mi întorci brusc spatele. Traversezi strada cu pași grăbiți, înaintea celorlalți pietoni, în timp ce eu uit de culoarea verde a semaforului și rămân blocat, urmărindu-te cu privirea...

Mă înec în lacrimi, dar după câteva minute - cred - mă opresc din plâns, deranjat de zgomotul sirenei și de balansul ambulanței... Nu știu ce s-a întâmplat, dar nu mă pot mișca, iar gura mi-e plină de sânge... Leșin cu gândul la tine...

Când îmi revin un polițist mă întreabă dacă mă simt bine, fiindcă - spune el - aștept la semafor privind în gol de o jumătate de oră... Încep să râd în hohote...

...după care sună ceasul...e dimineață și trebuie să plec la școală...

un nou blog

2010-02-18T19:57:00.000+02:00

Am creat un nou blog, deși mai am unul de DJ și un altul de literatură. Transliricul, cel de literatură, e destul de inutil...nu-l citește nimeni, nu interesează pe nimeni, nimeni nu are răbdare pentru gândurile mele...și-atunci mi-am zis să-mi fac un altul, pe care să-l abordez altfel și să-ncerc să-l fac mai cunoscut... Dacă văd și eu că-mi urmăresc trei persoane blogul și că am măcar un comentariu din două în două postări, atunci înseamnă că va avea sens să țin acest blog.